TRANDAFIR ALBASTRU...

Stătea aşa tăcută, rezemată de poarta sărutului parcă asteptând să se întâmple un miracol.
Stătea aşa liniştită, colindând cu picioarele goale Potecile infinitului.
Obosită, i se zbătea sângele in trup
De parcă avea o viaţă independentă
De leşul prin care se plimbă.
Era noapte, in sufletul ei
Şi afară deopotrivă,
Iar frigul i se strecura printre măruntaie, precum se strecoară râma
In pământul negru,
Proaspăt arat.
Am trecut pe acolo
Şi am văzut-o, dar
Nu m-am încumetat să o întreb
Pe cine aştepţi?
Pe cine cauţi?
După cine tipi ?
Totuşi am întrebat-o,
De ce eşti tristă?
Dar parcă un somn greu îmi cotropea trupul
Şi tot ce vedeam parcă era aievea,
În locul unde stătuse ea odinioară
Abia acum văzusem,
Un trandafir albastru